Una dintre principalele preocupări ale antreprenorilor o reprezintă modalitatea în care aceștia pot obține contravaloarea facturilor emise pentru produsele și serviciile furnizate clienților. Adesea, companiile se regăsesc în situația în care, pentru anumiți clienți, oferă posibilitatea de achitare a facturilor cu scadență de peste 30 de zile.

 

Problema majoră constă în faptul că, în același timp, sunt necesare achiziționarea de consumabile, plata salariilor și decontarea altor cheltuieli de funcționare. Lipsa de lichiditate pentru efectuarea acestor plăți perturbă bunul mers al activității firmei fie că vorbim de comerțul intern, fie de cel internațional.

Și totuși ce-i de făcut în acest caz? Cum poate un antreprenor să elimine riscul de a aștepta atâta timp pentru încasarea facturilor pentru a asigura funcționarea sănătoasă a afacerii? Ei bine, răspunsul stă în apelarea la finanțare prin intermediul factoringului sau forfetării.

În ultima perioadă, factoringul și forfetarea au devenit surse majore de finanțare. Cu toate că pentru unii, aceste surse de finanțare pot părea asemănătoare, ele diferă prin natura, conceptul și sfera lor de aplicare.

Ce este Factoringul?

Factoringul este o metodă financiară frecvent utilizată pentru finanțarea afacerilor, care poate fi aplicată atât în cadrul activităților comerciale desfășurate la nivel intern, cât și internațional. Implică vânzarea creanțelor către un factor (ifn sau bancă), care oferă plata imediată a facturilor în schimbul unui comision. Practic, în loc să aștepte 30, 60 sau 90 de zile până când clienții achită facturile, compania va obține aproape instant lichiditățile de care are nevoie.

Există 3 participanți la operațiunea de factoring:

1. debitorul (cumpărătorul de bunuri și servicii),
2. clientul (vânzătorul de bunuri sau prestatorul de servicii)
3. factorul (finanțatorul).

Vânzarea facturilor către compania de factoring se poate realiza recurent, dezvoltându-se o relație de afaceri de încredere și de lungă durată.

În ceea ce privește contractul, factorul și aderentul (clientul) pot negocia dacă operația de factoring se va desfășura:

• cu recurs sau fără (adică dacă riscul de neplată al debitorului este asumat de factor ori de aderent).
• Deschis sau închis (dacă debitorul va fi notificat sau nu)

Ce este Forfetarea?

Deși este similar cu factoringul, operațiunea de forfetarea este utilizată numai în comerțul internațional. În acest scenariu, firma exportatoare cedează drepturile de a încasa contravaloarea produselor livrate sau serviciilor prestate importatorului, în schimbul unei plăți instant în numerar de la un forfetor. Astfel, exportatorul are oportunitatea de a transforma vânzarea pe credit în vânzare în numerar, reducând riscul de neplată a creanțelor din partea importatorului.

Odată ce creanțele au fost cedate, exportatorul predă și riscurile și obligațiile privind plata creanțelor către forfetor, acesta ocupându-se de obținerea contravalorii lor până la termen. Cu toate acestea, firma exportatoare are datoria de a respecta celelalte condiții contractuale în ceea ce privește marfa furnizată (calitate, garanție, condiții de livrare, ș.a.). Condițiile contractului comercial internațional nu depind de contractul de forfetare.

Forfetorul este un intermediar financiar care oferă asistență în comerțul internațional. Operațiunile de comerț internațional relevante forfetării sunt cele care pot fi dovedite de instrumente negociabile, adică bilete la ordin și cambii.

Forfetarea este o operațiune aplicată creanțelor cu termen de plată de până la 1 an, dar și celor cu un termen de 1 până la 7 ani sau 10 ani. Cu toate acestea, forfetarea implică astăzi creanțe cu scadențe scurte și sume mari, fiind o tehnică utilizată pentru exportul de instalații, mașinării și alte bunuri cu o valoare ridicată.

Criteriile pe care exporatorii trebuie să le aibă în vedere atunci când apelează la forfetare sunt:

• Tipurile de titluri de creanță acceptate ca documente pentru efectuarea forfetării (cambii, bilete la ordin, acreditive, ș.a.);
• Instrumente de garantare solicitate de forfetor (avalizarea/ garantarea titlurilor de credit, scrisoarea de garanție bancară, acreditive irevocabile netransferabile);
• Alte acte (declarația exportatorului).

Costurile de forfetare includ:

• Taxa de forfetare – achitată de exportator către forfetor ținând cont de serviciile de forfetare furnizate. Presupune o rată fixă de dobândă.
• Comisionul – cuprins între 0,5% la 1,5% pe an, se stabilește diferențiat ținând cont de solvabilitatea debitorului, de nivelul avalizării creanței, de riscul estimat, de modalitatea de plată.
• Taxa de scont – rata de scontare ținând cont de LIBOR pentru perioada aferentă.
• Taxa de documentare – în situația în care este necesară elaborarea de formalitățile legale.
• Taxe de servicii – de plătit băncii sau instituției financiare.

Costul ridicat la forfetării este justificat de:

1. Riscul de țară, care implică analiza economică, politică și financiară a țării unde importatorul este localizat și posibilitatea sistemului bancar de a face față unor plăți ulterioare;
2. Riscul de transfer, dat de posibilitatea implementării unor legi care să reglementeze transferul valutar  al fondurilor în străinătate, precum și debitele importatorului.
3. Riscul valutar, determinat de perioada de timp privind achitarea creanțelor și fluctuația cursurilor valutare.
4. Riscul comercial determinat de posibilitatea de neplată a importatorului.
5. Riscul de dobândă generat de diferența între taxa de forfetare și dobânda pe piața valutelor.

Care sunt diferențele și asemănările între forfetare și factoring?

Principala diferență dintre cele două este că factoringul poate fi aplicat în comerțul intern și internațional, în timp ce forfetarea se aplică doar finanțării comerțului internațional.

În ceea ce privește procesul, ambele forme de finanțare presupun vânzarea creanțelor către o terță parte pentru a obține imediat numerar.

Din perspectiva scadenței, factoringul implică vânzarea creanțelor cu termen de până 90 zile. Totuși, există firme de factoring (precum Instant Factoring) care oferă posibilitatea de a vinde facturi și cu o scadență mai mare de 90 de zile. Pe de altă parte, forfetarea vizează în special creanțele pe termen mediu și lung sau cele care au o valoare destul de ridicată.

În situația factoringului, vânzarea se realizează doar pentru creanțe ce includ produse sau servicii obișnuite, pe când forfetarea are în vedere vânzarea creanțelor privind bunurile de capital.

O altă diferență între cele două forme de finanțare a comerțului internațional constă în procentajul de finanțare. În factoring, antreprenorii primesc până la 90% din valoarea facturii. În forfetare, firmele exportatoare obțin 100% din valoarea mărfurilor exportate, scăpând de diferite tipuri de riscuri (riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul de credit, riscul politic etc).

În cazul factoringului, operațiunea se poate desfășura fie cu recurs, fie fără. Forfetarea se realizează doar fără recurs.

Costul operațiunii de factoring este achitat de către vânzător sau de către client, în timp ce la forfetare, cumpărătorul din străinătate are responsabilitatea de a plăti costurile de forfetare.

În privința instrumentelor, tranzacția de factoring nu se efectuează pe instrumente negociabile, însă forfetarea se stabilește ținând cont de instrumente de plată negociabile.

Concluzii

Factoringul și forfetarea tind să fie complexe și dificil de înțeles, însă soluția optimă pentru business-ul tău depinde nivelul la care se desfășoară activitatea comercială, dar și de obiectivele afacerii. Dacă vrei să afli mai multe detalii, atunci apelează la Instant Factoring, iar specialiștii noștri îți vor spune care dintre aceste metode se potrivește nevoilor business-ului tău.